Acest astru stralucitor al Bisericii a vazut lumina zilei în anul 1749, în insula Naxos din arhipelagul Ciclade - Grecia. Parintii sai, evlaviosi si cu frica de Dumnezeu, i-au dat la Sfîntul Botez numele de Nicolae si l-au încredintat preotului satului pentru a-l învata sa citeasca. De mic copil s-a îndepartat de jocurile galagioase ale celorlalti copii, pentru a se dedica staruitor lecturii. El a fost daruit de Dumnezeu nu numai cu o inteligenta vie, ci, de asemenea, si cu o memorie exceptionala, care-i permitea sa retina si sa repete ime-diat tot ceea ce citea.

Apoi a fost trimis la Smirna, la vîrsta de 16 ani, pentru a deprinde învatatura dascalului Ierotei. Aici s-a facut iubit de toti, atît de învatatori, cît si de frati, pentru dulceata si bunatatea deprinderilor sale. În afara de cultura laica si studiul cartilor sfinte a învatat latina si franceza si a devenit iscusit cunoscator al Sfintilor Parinti, al aghiografiei si sfintelor canoane. Aceasta l-a învrednicit sa fie un profund teolog ortodox, facînd cunoscut poporului grec, robit de turci, comorile Traditiei Bisericii.

Dupa patru ani de studii la Smirna, deoarece turcii masacrau pe grecii din regiune, în urma campaniei ruse, el a fost nevoit sa se întoarca în patria sa, Naxos. Acolo i-a întîlnit pe parintii Grigorie, Nifon si Arsenie, exilati din Sfîntul Munte în urma controversei colivarilor, care sustineau ca nu se pot face parastase Duminica, întrucît este ziua Învierii Domnului. Acestia i-au aprins dragostea pentru viata monahala si l-au initiat în practica ascezei si a rugaciunii inimii. Informat de catre ei ca la Hîdra traia un om cu virtuti deosebite, cunoscator adînc al Sfintilor Parinti, anume Mitropolitul Macarie al Corintului, tînarul Nicolae s-a dus la el, asemenea cerbului însetat la izvoarele apelor, si în apropierea acestui sfînt ierarh a înteles nevoia urgenta de a edita si traduce carti din izvoarele Sfintei Traditii.

Acolo s-a întîlnit si cu vestitul sihastru Silvestru din Cezareea, care se nevoia într-o chilie izolata, la mica distanta de Corint. Acest sihastru sfînt i-a zugravit atît de luminos bucuriile vietii ascetice, încît tînarul Nicolae s-a hotarît sa ia îndata jugul lui Hristos si, luînd scrisoare de recomandare de la Silvestru, s-a dus la Muntele Athos în anul 1775.

Aici a intrat în obstea Mînastirii Dionisiu si, la putin timp, a fost facut rasofor sub numele de Nicodim, primind ascultarea de secretar si citet; el devine curînd model pentru toti fratii, iar ascultarea o îndeplinea cu supunere fara murmur si cu rîvna pentru post si rugaciune. El sporea în fiecare zi, supunîndu-se învataturii duhovnicesti si pregatindu-se pentru luptele vietii isihaste. Dupa doi ani, Sfîntul Macarie din Corint l-a vizitat în Sfîntul Munte si l-a rînduit sa corecteze si sa pregateasca pentru tipar Filocalia, aceasta enciclopedie ortodoxa a rugaciunii si vietii spirituale.

Tînarul calugar s-a retras într-o chilie la Karîes, pentru a savîrsi aceasta lucrare dumnezeiasa a celor mai înaintati parinti ai isihasmului si care cerea o profunda cunoastere a sufletului. La fel a facut si pentru alte scrieri, cum sînt Everghetinos si Tratatul despre Sfînta Împartasanie scris de Sfîntul Macarie, dar pe care l-a îmbunatatit mult. Dupa terminarea corecturii acestor carti, monahul Nicodim s-a întors la Dionisiu, dar studierea parintilor filocalici si lucrarea neîncetata a rugaciunii lui Iisus l-au preocupat toata viata.

Auzind de Sfîntul Paisie de la Neamt, care conducea o mie de calugari în Moldova în aceasta sfînta lucrare a coborîrii mintii în inima, Cuviosul Nicodim a pornit cu corabia spre Moldova, ca sa-l cunoasca. Dar, prin providenta dumnezeiasca, o furtuna l-a împiedicat sa-si atinga acest scop.

Arzînd de dorinta de a se darui total rugaciunii în liniste, a parasit Mînastirea Dionisiu si s-a retras la o chilie aproape de Karîes, apoi la schitul Capsala, care tine de Mînastirea Pantocrator, sihastrie dedicata Sfîntului Atanasie. Aici a recopiat multe manuscrise pentru nevoile sale sufletesti, daruindu-se neîncetatei rugaciuni si cugetarii la scrierile Sfintilor Parinti. Dupa putin timp, Cuviosul Arsenie din Peloponez, pe care-l cunoscuse la Naxos, s-a reîntors în Muntele Athos si s-a asezat în schitul Capsala. Astfel, fericitul Nicodim i-a devenit ucenic batrînului. Apoi se retrage într-o insula aproape pustie lînga Eubeea, în anul 1782.

Acolo, la cererea varului sau, Episcopul Ierotei din Euripos, Sfîntul Nicodim a scris capodopera operelor sale - Manualul sfaturilor bune, sau Paza celor cinci simtiri, despre pazirea simturilor si a gîndurilor si despre activitatea mintii. În vîrsta de 32 de ani si singur, lipsit de carti si notite si neavînd ca resurse decît bogatia imensei sale memorii si dialogul continuu cu Dumnezeu, el expune în aceasta opera o sinteza a tuturor învataturilor spirituale ale Sfintilor Parinti, aratate printr-un mare numar de citate, texte însotite de referinte exacte. El învata cum se poate dezrobi mintea (nous) de înlantuirea placerilor simturilor, pentru a-i permite înaltarea prin rugaciunea inimii la cugetarile duhovnicesti ale contemplatiei. În timpul petrecut în aceasta insula, sfîntul a înfruntat atacurile puternice ale demonilor care cautau sa-l razboiasca; dar el îsi pazea mintea si nu-si ridica capul din cartea sa, decît pentru a rîde de încercarile lor neputincioase.

Dupa un an petrecut în Skiropoula, el s-a reîntors în Athos, unde avea sa primeasca marea schima si culionul Sfîntului Teonas din Capsala. A acceptat sa aiba un discipol, pe Ierotei, si s-a daruit mai mult ca oricînd scrierii si cercetarii fratilor care veneau sa se stabileasca în împrejurimi, pentru a se folosi de întelepciunea sa. Cu prilejul revenirii sale în Sfîntul Munte, Sfîntul Macarie i-a încre-dintat grija traducerii si editarii operelor complete ale Sfîntului Simeon Noul Teolog. În introducerea acestei opere, care contine profunde analize asupra contemplatiei, Sfîntul Nicodim precizeaza ca astfel de carti nu sînt scrise doar pentru calugari, ci si pentru laici, pentru ca toti crestinii sînt chemati sa traiasca desavîrsirea evanghelica.

El a redactat apoi un Îndreptar de spovedanie care este folosit regulat în Biserica Greaca de azi si a adunat într-o culegere unica, corespunzînd celor opt glasuri si fiecarei zile a saptamînii Canoanele Maicii Domnului, cîntate la sfîrsitul Vecerniei în mînastiri. Dincolo de alte numeroase cîntari liturgice, el a publicat, de asemenea, doua opere adaptate dupa vestitele carti duhovnicesti din Apus, adica Razboiul nevazut de Lorenzo Scuppoli (1589) si Deprinderi duhovnicesti, care au cunoscut pîna în zilele noastre un mare ecou.

Ieromonahul Agapie din Peloponez a venit la Muntele Athos pentru a-i propune Sfîntului Nicodim sa traduca o antologie a Sfintelor Canoane pe care o pregatise si o comentase. Sfîntul, pentru care viata si disciplina Bisericii erau mai pretioase decît propria sa viata, a luat cîtiva caligrafi si a terminat aceasta opera foarte necesara Bisericii, pe care a numit-o Pidalion, adica îndreptar. El a muncit zi si noapte, timp de doi ani, adunînd si corectînd textele îndoielnice, respectînd canoanele Sfintelor Sinoade ale Parintilor si decretele legislatiei bizantine si îmbogatind Pidalionul cu un numar mare de note si subînsemnari, care au format o garantie pentru aplicarea corecta a canoanelor în viata Bisericii. Cînd cartea a aparut la Leipzig, în anul 1800, contribuind la cunoasterea sfîntului, el a fost profund îndurerat si a scris: Era mai bine sa ma fi împuns direct în inima cu o sabie, decît sa mi se adauge sau sa mi se retraga ceva din ceea ce am scris în aceasta carte.

Sfîntul Nicodim a corectat si pregatit pentru tipar scrierile complete ale Sfîntului Grigorie Palama, o adevarata lucrare dogmatica si mistica de mare valoare. Dar lucrarea a fost distrusa la Viena pe timpul razboiului. Aceasta a fost o mare pierdere pentru Ortodoxie.

Întristat de toate acestea, Cuviosul Nicodim se nevoia singur ca un mare sihastru, îmbracat rau ca un cersetor, hranindu-se mai mult cu orez fiert, cu miere si masline. Cînd era apasat de foame, se ducea la vecini sa manînce, dar cel mai adesea, fiind prins în discutii, cuviosul uita sa manînce. Nu cunostea decît doua activitati: rugaciunea si studiul. La orice ora din zi sau din noapte îl gaseai deasupra unei carti sau scriind, sau statea cu barbia în piept, pentru a face ca mintea sa se coboare cît mai profund în inima sa, chemînd neîncetat numele cel sfînt al lui Iisus. El a devenit astfel o neîncetata rugaciune, caci prin aceasta unire intima cu Hristos, harul divin punea în inima sa întreaga comoara a Bisericii.

Cînd scria, era asa de absorbit, încît nu simtea nimic în jurul lui. Într-o zi, un calugar, venind la el si gasindu-l lucrînd, i-a pus o bucata de pîine proaspata în gura. Seara, cînd a trecut din nou, l-a gasit pe sfînt în aceeasi pozitie, cu bucata de pîine în gura, ca si cînd n-ar fi avut nimic.

El a facut un vast comentariu al Epistolelor Sfîntului Apostol Pavel, dupa Sfîntul Teofilact al Bulgariei, ca si al Epistolelor Sobornicesti. De asemenea a facut un comentariu al celor noua cîntari ale lui Moise din Vechiul Testament, intitulat Gradina Harului si a tradus comentariul Psalmilor lui Eftimie Zigabenul. Ca în toate celelalte traduceri ale sale, Sfîntul Nicodim depasea mult rolul unui traducator, caci completa textele cu note bogate în marturii ale altor Sfinti Parinti ai Bisericii. El a editat, de asemenea, o colectie de vieti de sfinti vechi, o culegere noua si Noul martirologiu, adica antologia vietilor noilor sfinti martiri, oprimati sub jugul otoman, datorita carora numerosi apostati puteau fi convertiti ca sa fie numarati în ceata sfintilor martiri.

Mereu preocupat de educatia poporului lui Dumnezeu, a compus un Manual al bunelor maniere crestine, în care a adunat scrierile morale ale Sfîntului Ioan Gura de Aur. Zi de zi, toti cei care erau raniti de pacate sau de apostazie, neglijînd episcopii si duhovnicii lor, alergau la ascetul din Capsala, Cuviosul Nicodim, pentru a gasi vindecare si mîngîiere sufletelor. si veneau nu numai calugari, ci si mireni sositi de departe, astfel încît sfîntul a ajuns sa se plînga ca nu se poate ruga cum se cuvine, dorind sa plece în pustie. Dar, boala l-a împiedicat sa faca acest pas. Avea vîrsta de 57 de ani. Însa, era epuizat de asceza si de munca editarii de carti, care puteau sa umple o biblioteca.

El era atins de o asa slabiciune, ca nici o mîncare nu-l putea întari. Deci a parasit sihastria din Capsala pentru a trai un timp în chilia fratilor sai din Kaîres. Aici a redactat, dupa doi ani de munca, Sinaxarul, care cuprinde toti sfintii Bisericii. Întorcîndu-se la Capsala, a scris comentarii ale canoanele sarbatorilor si ale Octoihului. Astfel a terminat aceasta ultima opera în care apare întreaga sa stiinta teologica si esenta spirituala, chiar daca era foarte bolnav în anul 1808. La noile calomnii care au aparut, condamnînd nedrept pe Atanasie din Paros si alti trei colivari, de catre Patriarhul Grigorie al V-lea, Sfîntul Nicodim nu a putut sa le ia apararea si s-a multumit sa redacteze o Marturisire de credinta.

Starea sa de sanatate se înrautati mult. Apoi a zis: Domnul ma cheama! Domnul ma cheama! Eu sînt satul de aceasta lume! Din zi în zi, boala se întindea în tot corpul sau, iar el repeta cu voce tare rugaciunea lui Iisus, scuzîndu-se în fata fratilor ca nu putea sa o tina în taina. Dupa ce s-a spovedit si a primit Sfînta Împartasanie, a luat în mîinile sale moastele Sfîntului Macarie din Corint si cele ale lui Partenie Skourtaios si, îmbratisîndu-le cu lacrimi, a zis: Voi ati plecat spre cer si pastrati virtutile pe care le-ati semanat pe pamînt, gustînd deja slava Domnului nostru. Eu sufar din cauza pacatelor mele! Pe voi, care ati fost parintii mei, va rog sa staruiti pentru mine pe lînga Domnul, ca El sa aiba mila de mine si sa ma aduca unde sînteti si voi. În timpul noptii, el striga: Eu mor! Eu mor! Aduceti-mi Sfînta Împartasanie!

Dupa ce a primit Sfînta Împartasanie, a dobîndit o liniste deosebita si, încrucisînd mîinile deasupra pieptului, a raspuns calugarilor care îl întrebau daca are odihna: Eu am facut sa intre Hristos în mine! Cum sa nu am odihna? În zorii zilei de 14 iulie, 1809, sfîntul si-a dat sufletul în mîinile Domnului. Unul dintre cei prezenti a strigat: Era mai bine daca ar fi murit astazi mii de crestini, decît Nicodim! Dar, chiar daca astrul este ascuns, razele sale nu vor înceta sa lumineze Biserica, iar cartile sale ramîn un izvor permanent de învatatura, de mîngîiere, de încurajare pentru împlinirea vietii în Hristos. Cu ale carui sfinte rugaciuni, Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii, sa ne miluiasca si sa ne mîntuiasca în veci. Amin.