Luna mai in 12 zile: pomenirea celui intru Sfinti, Parintelui nostru Epifanie, arhiepiscopul Constantiei Ciprului (+403).

Marele si minunatul Epifanie, episcopul Ciprului, era din tara Feniciei si din tinutul Elefteropolei, pagan fiind, a venit la credinta crestinilor si a crescut in cunoasterea Sfintei Scripturi, invatand din tinerete, limbile ebraica, egipteana, siriana, greaca si latina, ca sa priceapa, cat mai bine, intelesul cuvintelor dumnezeiesti. Din evlavie catre Hristos si Biserica Lui, Epifanie a cercetat adesea pe monahii din singuratate, folosindu-se de invataturile lor, iar pilda lor l-a atras atat de mult, incat, foarte de tanar, a imbratisat viata de manastire.

Si dorind viata pustniceasca, s-a dus sa traiasca, o vreme, in nevointele si infranarile pustnicesti ale Egiptului. Acolo, a intalnit pe Sfantul Ilarion cel Mare, cu care a legat o sfanta prietenie duhovniceasca, si care a ajuns dascalul sufletului sau. S-a intors in Palestina pe la anul 333.

Unind viata sa cu fapta, ca preot, Sfantul Epifanie s-a ostenit cu rugaciunea, cu ajutorarea saracilor, cu infranarea si cu invatatura. Iubitor de saraci, nu pregeta sa alerge in ajutorul celor in nevoi. Si, fiind ales episcop de Constantia (vechea Salamina) Ciprului, Sfantul episcop a inceput a scrie multime de carti, intr-o vreme tulburata de fel de fel de scrieri, pline de ratacirea vicleana a lui Arie. Iar Sfantul Epifanie, in scrierile sale, invata pe toti credinta cea dreapta, pentru care multe lupte a dus cu ereticii.

Deci, traind o suta cincisprezece ani, si-a dat in mainile lui Dumnezeu, sufletul sau de luptator al Cuvantului, pe vremea imparatului Arcadie (395-408).

Tot in aceasta zi, pomenirea Sfantului Ioan Valahul, din Oltenia (+1662)

In aceasta zi, facem si pomenirea Sfantului Ioan Valahul sau Ioan din Oltenia, care a fost spanzurat de turci, la anul 1662. Viata acestui Sfant, roman de neam, a fost scrisa de un mare dregator bisericesc, al Patriarhiei din Constantinopol, anume Ioan Cariofil, care era in acea cetate, cand a primit Sfantul Ioan Romanul cununa muceniciei.

Pe cand domnea in Tara Romaneasca Mihnea Voda (1658-1659), cerand turcii biruri grele, pe care tara nu le mai putea plati, s-a ridicat cu ostirea si a inceput a taia pe toti turcii, pe care i-a aflat umbland dupa jafuri prin tara; a trecut, apoi, si peste Dunare si a pustiit si acolo multe sate din imparatia turceasca si pe multi turci i-a luat in robie.

Deci, sultanul afland de aceasta indrazneala a lui Mihnea-Voda, a trimis multime mare de osti turcesti si tataresti in Tara Romaneasca. Iar Mihnea, neputandu-se impotrivi puhoiului paganesc, s-a retras pe cararile nestiute ale muntilor, in Ardeal. Ostile sultanului au pustiit tara, au jefuit, au ucis si au luat in robie peste 50000 de romani. Printre acestia s-a aflat si un tanar fecior, din partile Olteniei, ce se chema Ioan, care abia trecuse de 15 ani, dar era chipes la infatisare si intelept la minte, iar credinta stramoseasca o iubea mai presus de orice.

Ajungand in robie, in cetatea Constantinopolului, unde imparatea sultanul turcesc, tanarul Ioan a fost indemnat, in felurite chipuri, sa se lepede de credinta crestina si sa treaca la legea turceasca. Si, vazand ca nimic nu izbutesc cu dansul, turcii l-au spanzurat in ziua de 12 mai 1662. Si, asa, tanarul si binecredinciosul roman s-a invrednicit a primi cununa, ce nu se vestejeste, a muceniciei pentru Hristos.

Intru aceasta zi, pomenirea celui intre Sfinti, Parintelui nostru Ghermano, patriarhul Constantinopolului (+733)

Sfantul Parinte Ghermano a fost fiul lui Iustinian senatorul, care era barbat luminat si vestit, in zilele lui Heraclius imparatul (610-641), avand multe dregatorii si fiind laudat in sfatul imparatesc, pentru fapta lui cea buna. Pe acesta, l-a ucis, din pizma, nepotul lui Heraclius, Constantin Pogonat, cand a ajuns imparat (668-685), si a poruncit ca pe fiul sau, Ghermano, inca prunc fiind, sa-l randuiasca in tagma clerului Bisericii Sfintei Sofii din Constantinopol. Deci, acesta vietuia ca un inger in trup, avand mintea departe de toata pofta trupeasca si indeletnicindu-se cu citirea Sfintelor Scripturi.

Si, sporind el spre multa cunostinta, prin ascutimea mintii sale, cu harul lui Dumnezeu si cu ostenelile sale, s-a inaltat la atata intelepciune in cuvant, incat a fost randuit ca pastor si invatator. Ajungand, apoi, la varsta cea desavarsita si la anii de barbat, a fost ales episcop al Bisericii Cizicului, dupa toata bisericeasca randuiala. Ci, facandu-se cunoscut ca om invatat si intelept in fapta si in cuvant si trebuind Patriarhiei un asemenea carmuitor, a fost inaltat la scaunul cel mare din Constantinopol. Deci, bine purtand carma si hranind poporul cu multa invatatura, iar slujba in biserica impodobind-o cu versuri si cu cantari, fericitul Ghermano s-a aratat un om vrednic si plin de harul lui Dumnezeu. Si a fost asa pana ce a luat imparatia Leon Isaurul (717-741), care ocara Sfintele icoane.

De acest lucru instiintandu-se, patriarhul Ghermano, a aratat imparatului, cu dovediri din Sfintele Scripturi, ca suntem datori a cinsti Sfintele icoane. Dar, imparatul, mai mult, a poruncit ca si toate cartile, care invata credinta in Sfintele icoane, sa fie arse. Deci, vazand, ca invata pe un surd, indaratnic si fara de frica de Dumnezeu, si instiintat ca imparatul voia un patriarh tanar, dupa ratacirea lui, Sfantul Ghermano, care avea peste 90 de ani, silit fiind, a parasit scaunul sau de patriarh si, punandu-si omoforul pe Sfanta Masa, s-a retras la manastirea sa, plangand acolo starea nenorocita a Bisericii.

A murit la 12 mai 733, la adanci batraneti, si a fost Sfantul Ghermano stalp Bisericii si prin cuvant si prin scrieri, tot timpul pastoriei sale.

Intru aceasta zi, cuvant din viata Sfantului Epifanie, despre un vanzator de grau.

Odinioara, in tara si cetatea in care Sfantul Epifanie era episcop, a fost o grozava foamete; si in nevoie mare era poporul in cetatea aceea. A fost, insa, acolo, si un om bogat, anume Faustinian, pagan cu credinta, care avea hambare multe pline de grau si orz; si aceasta, aur luand, da fiecaruia care avea trebuinta, trei masuri. Si era multa stramtorare in cetate.

Deci, a zis episcopul catre Faustinian: "Da-mi mie, o, preabunule, grau spre hrana oamenilor si eu iti voi da tie datoria tuturor acestora." Iar nemilostivul a inceput a zice, catre Epifanie, niste cuvinte ca acestea: "Du-te, roaga pe Dumnezeu, pe care tu Il cinstesti si iti va da tie grau spre hrana prietenilor tai." Deci, Epifanie, iesind intr-o noapte la gropnite, unde zaceau moastele Sfintilor Mucenici, a rugat pe Dumnezeu ca sa hraneasca pe toti cei ce erau stramtorati.

Si era o capiste veche a lui Jupiter, de care se zicea ca, daca se apropie cineva dintre oameni, indata murea. Deci, pe cand Epifanie se ruga lui Dumnezeu pentru cei necajiti, un glas i s-a facut lui: "Epifanie, sa nu te tulburi." Iar el a zis: "Ce este, Doamne?" Si a zis catre dansul: "Mergi in capistea lui Jupiter si se vor risipi pecetile usilor. Si, intrand inauntru, vei afla aur mult. Pe acesta luandu-l, cumpara tot graul si orzul lui Faustinian si da hrana celor ce au trebuinta."

Deci, Epifanie a mers in capiste. Si, indata ce s-a apropiat de intrarea capistei, indata au cazut pecetile si usile s-au deschis. Si, intrand Epifanie, a aflat mult aur. Deci, luandu-l, a mers la Faustinian, zicand: "Ia bani, si da-mi mie grau." Iar iubitorul de bani si pierzatorul Faustinian, primind aurul, i-a dat lui graul, pe care Epifanie l-a dat celor ce aveau trebuinta. Si n-au lipsit banii, pana ce a cumparat toate bucatele, pe care le adunase Faustinian. Si a indestulat Epifanie multe case cu graul si cu orzul, cumparat de la Faustinian; ca a dat la toata cetatea, si, mai bine zis, Dumnezeu le-a dat prin Epifanie.

Si aveau imbelsugare toti oamenii, in vreme ce era multa stramtorare, in casa lui Faustinian, caci raul si silnicul Faustinian, stramtorat fiind prin iubirea lui de bani, socotea ca este ocara sa ceara lui Epifanie bucate, pentru casa lui. Si avand corabiile sale si alte cinci inchiriate, a trimis in Calabria, dand bani credinciosului sau Loghin, ca, de acolo, sa cumpere grau spre hrana casei sale. Si, ducandu-se corabiile si umplandu-se de grau si de alte feluri de bucate, s-au intors, plutind vreme de patru luni, dupa care au ajuns cu graul la o departare de o suta de stadii de la Constantia, in dreptul locului ce se numeste Dianevtiriu. Si s-a facut mare furtuna pe mare si s-au scufundat toate corabiile lui Faustinian ......????.... marca la tarmuri. Si, auzind acestea, Faustinian indata s-a pogorat la mare si, vazand cu ochii sai ceea ce facuse, a inceput indata a huli pe Cel Preainalt, si a aduce niste ocari ca acestea, asupra lui Epifanie: "Iata, zicea, vrajitorul si inselatorul acesta, lucreaza cele rele, draci trimitand nu numai pe uscat, dar si pe mare si oprind sa vina in casa mea cele spre slujba si folosire. O, ce vant a adus aici preainselatorul acesta?" Acestea, si mai multe decat acestea zicand, s-a dus la casa sa, temandu-se de Epifanie.

Si toti cei din cetate, barbati si femei si copiii lor, adunandu-se, au strans graul si l-au dus la casele lor. Si, s-a implinit cuvantul Psalmistului, care zice: "Bogatii au saracit si au flamanzit, iar cel ce-L cauta pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele." (Ps. 33,10). Ca Domnul nu lasa niciodata pe cei ce nadajduiesc spre Dansul.

Si avea tiacalosul Faustinian, ca sotie, o femeie care savarsea lucruri bune. Deci, aceasta, pe ascuns de barbatul ei, a trimis doua mii de arginti la Epifanie, ca sa-i dea grau pentru hrana casei sale. Si a zis Epifanie catre femeie: "Tine argintii tai si ia grau cat iti trebuie pentru casa ta. Si cand roadele vor umple pamantul, atunci cele de ai luat mi le vei da. Si a facut femeia asa, Dumnezeului nostru, slava!

Intru aceasta zi, invatatura despre viata, moarte si judecata.

Sa avem grija fratilor, ca mai inainte de moarte, sa ne pocaim de pacatele noastre si sa ne gatim spre iesirea sufletelor noastre. Ca lumea aceasta trece si slava ei piere. Ca va veni Domnul cu ostile ceresti, la judecata, sa rasplateasca fiecarui om, dupa faptele lui: dreptilor, adica, viata vesnica daruindu-le, iar pacatosilor, osanda cea vesnica, focul cel nestins si intunericul cel fara de sfarsit, impartindu-le lor. De aceasta, fratilor, sa ne sarguim a scapa, iar, impreuna cu dreptii, sa avem parte a ne incununa, pe Dumnezeu slavindu-L, in bucurie si implinire si in lumina cea neinserata. Ca Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.